În timp ce ombudsmanul drepturilor minorităţilor din Ungaria se zbate să se introducă în şcoli, în învăţământul naţional, cât mai multe informaţii despre cele 13 minorităţi naţionale şi etnice din ţară, în viaţa de zi cu zi trăim numeroase experienţe de criză identitară. Aceasta există prin neştiinţa sau neputinţa de a ne trăi propria identitate naţională, lingvistică, religioasă sau culturală. Criza identitară din Ungaria nu afectează însă numai majoritatea, ci şi minorităţile. Frustrările de zeci de decenii, necunoaşterea istoriei duc deseori la neînţelegeri, la conflicte interetnice. Identitatea instabilă sau căutarea ei în părţi greşite este un infern care se trăieşte aici şi acum. Manifestările extremiste, propaganda zilnică a unor partide şi mişcări radicale sunt un semnal clar de alarmă pentru o criză identitară, care ar putea fi depăşită – măcar de generaţiile următoare – cu un învăţământ de calitate. Rolul pedagogilor, în special al profesorilor de istorie, este unul foarte important. Atât pentru elevii maghiari, cât şi pentru cei de naţionalitate. Cunoaşterea corectă a istoriei popoarelor europene şi balcanice poate asigura o stabilitate în regiunea în care trăim, ne poate ajuta nu numai la autocunoaştere ci şi la toleranţă, înţelegere faţă de alte popoare.Personal, istoria nu a aparţinut printre materiile mele preferate, ştiam doar că dacă memorizez toate datele şi evenimentele din manualul de istorie, despre grecii antici sau despre războaie şi revoluţii, o să primesc notă bună. Pentru prima dată am simţit că istoria nu este doar o lecţie din manual, atunci când în 1987–88 la liceul românesc ni s-a introdus o nouă materie: Istoria românilor din Ungaria. La orele fostului director, profesorul de istorie Ion Budai, am făcut prima dată legătura între noi, românii din Ungaria şi românii din România. Atunci am înţeles că istoria noastră este comună. Acele ore ne-au ajutat nouă, tinerilor de 17–18 ani, să ne definim locul în această lume, şi în acelaşi timp, să ştim cum să ne raportăm la populaţia majoritară.
Am mai scris şi vom mai scrie despre responsabilitatea şcolilor, a învăţământului în general, în pregătirea şi orientarea tinerilor, pentru că este un subiect care nu poate fi destul de mult analizat. Fără să neglijăm responsabilitatea familiilor din care vin copiii la şcoală, instituţiile de învăţământ sunt cele care au datoria să ajute elevii în însuşirea cât mai multor cunoştinţe – căci pentru aceasta se numesc şcoli. Nu e suficient însă ca un copil să fie învăţat să scrie, să citească şi să numere, ci el trebuie învăţat şi să-şi găsească locul în lume. Categoric nu avea dreptate Voltaire când a declarat că „istoria nu este mai mult decât un tablou de crime şi nenorociri”, pentru că istoria este şi cea care ne învaţă despre trecutul înaintaşilor, ea ne ajută să ne definim locul şi rostul în lume.
Pe lângă şcoală, bineînţeles, au un rol important şi toate acele organizaţii, instituţii, care pot contribui la învăţarea copiilor despre istoria poporului lor. Un astfel de caz a fost iniţiativa consulului general al României la Jula, Ioan Fodoreanu, care după ce anul trecut a ţinut o „oră extraordinară de istorie” pentru adulţi despre Unirea Principatelor Române, zilele trecute, acest moment istoric a fost evocat împreună cu elevii mai mari şi profesorii şcolii generale din Micherechi.
Un scriitor american zicea: „Istoria este un ghid de navigare prin vremuri periculoase. Istoria este ceea ce suntem şi de ce suntem aşa cum suntem.” Greşim când credem că istoria este ceva ce a trecut deja şi nu mai are nici o importanţă, pentru că ea ne demonstrează că nu ne putem înţelege prezentul şi nicidecum nu putem să ne prevedem viitorul, dacă nu o cunoaştem.
Autor: Eva Iova, Foaia Romaneasca
